Distinsul jurist, istoric și scriitor Ioan Pușcariu s-a născut la 10 octombrie 1824 în unul dintre cele mai mari sate brănene – Sohodol, ca fiu al protopopului Ioan Pușcașiu și al Stanei, născută Tatulea, fiica preotului Avertie din Predealul Branului. A fost frate cu arhiereul academician de la Sibiu – Ilarion (Bucur) și cu Iosif Pușcariu, marele lingvist Sextil Pușcariu fiindu-i nepot de frate (tatăl, Iosif). Numele și l-a schimbat în Pușcariu de îndată ce a intrat în administrație.
Ioan Pușcariu și-a început învățătura la modesta școală natală, avându-l ca prim dascăl pe unchiul său, Bucur Pușcașu, cu pregătire preoțească la Sibiu. A continuat să învețe apoi la școala normală germană din Brașov, iar în anul 1837, a devenit unul dintre primii elevi ai Gimnaziului catolic din Brașov, fondat de gazetarul și profesorul Iacob Mureșianu (1812-1887), absolvent al Școlii din Blaj. Din anuarele liceului aflăm că a avut colegi de școală pe Ion Alduleanu (1821-1871), care va deveni mai târziu, ca și el, unul dintre cei mai apreciați juriști români din Ardeal, precum și pe Secăreanu, Orghidan, Basiliu Lacea, Nicolae Popea (1826-1908) – episcopul de mai târziu al Caransebeșului – și alți câțiva fii de negustori brașoveni înstăriți sau de fruntași săceleni.
În anul școlar 1841-1842 îl găsim la Sibiu, unde va absolvi ultima clasă gimnazială la reputatul Gimnaziu catolic din Sibiu, instituție foarte bine cotată între cele similare din Transilvania, cu calificativul general „eminens”. Ca şi la Braşov, limba de predare era latina, iar profesorii – bine instruiţi. La insistența tatălui care dorea să-l orienteze spre preoție, avea să urmeze tot la Sibiu cursul Teologic de 6 luni, susţinut în acea vreme de Moise Fulea şi Ioan Moga. Nesimţind însă nici o atracţie pentru preoţie, în 1843, se înscrie la vestitul Liceu al piariştilor din Cluj, urmându-şi foştii săi colegi de clasă braşoveni. Avea convingerea că aceste studii îi pot asigura accesul la funcţiile publice şi la viața politică a țării. La Cluj, i-a avut colegi de clasă pe Alexandru Papiu Ilarian și pe Iosif Hodoș. Aici, neprimind așa-numitul stipendiu promis de Vasile Moga, și întâmpinând mari greutăți financiare (era și instructor la câteva familii bogate din Cluj la care s-a tocmit tocmai din cauza acestor lipsuri), s-a îmbolnăvit, astfel că a fost nevoit să își întrerupă studiile și să se retragă pentru a se reface, timp de un an la părinți, în Sohodolul natal.
În anul următor, s-a înscris la proaspăt înființata (în 1844) Academie de drept din Sibiu, specializându-se în studii juridice în perioada 1846-1848, absolvind-o odată cu Simion Bărnuțiu, și cu sprijinul material al mentorului George Barițiu. În timpul studenției la Sibiu, mai precis la începutul anului 1847, s-a angajat ca ajutor la eruditul călugăr-profesor Nifon Bălășescu (Nicolae Belașcu din Hașag), care venise de la București la Sibiu, pentru a tipări un dicționar latin-român și o gramatică românească pe spezele mitropolitului Neofit al Țării Românești.
La 24 martie 1848, Bărnuțiu i-a dictat lui Pușcariu cunoscuta sa Proclamație, actul care a dat prin ideologia sa orientare politică mișcării românești.
Blajul memorabilelor zile de 3/15 mai – 5/17 mai 1848 i-a destinat tânărului Ioan Pușcariu aleasa cinste de stegar național, el purtând flamura tricoloră pregătită la Sibiu în fruntea Adunării Naționale de pe Câmpia Libertății, adunare care a adoptat revendicările românilor: independența politică a națiunii române, autonomia celor două biserici, desființarea iobăgiei fără despăgubire, libertatea industriei și comerțului, desființarea breslelor, libertatea cuvântului, scrisului, tiparului, libertatea personală și a întrunirilor, gardă națională, învățământ românesc, amânarea hotărârii unirii Transilvaniei cu Ungaria până la convocarea Adunării românilor. Șaguna în fruntea a 30 de persoane urma să prezinte împăratului la Viena Petițiunea națională în 16 puncte, 100 de persoane conduse de episcopul Lemeni mergeau la Cluj, la dietă se ducea numai Declarația proclamării națiunii române. De asemenea, adunarea a ales un Comitet permanent al națiunii române pentru ambele delegații, cu sediul la Sibiu, având prestigiul unui guvern propriu. Președintele comitetului era Șaguna, vicepreședinte Bărnuțiu, iar membri – Ioan Pușcariu, alături de alți tineri avocați și juriști români, precum Al. Papiu Ilarian, Avram Iancu, Ioan Buteanu, Ioan Suciu, Ioan Pipoș, Vasile Tămaș etc.
Refugiat în România jumătate din anul 1849, revine în toamnă în administrație, fiind asesor în districtul Făgăraș, subprefect al Perșanilor și al Ucei, adjunct la Judecătoria din Deva în 1851, jude cercual în Pai (1852), pretor în Veneția inferioară (de Jos) (1854). Încă din perioada neoabsolutistă austriacă și până la cea a liberalismului, mai precis din perioada în care a exercitat funcția de pretor la Veneția de Jos (nn. – nov. 1854 – ian. 1862), a legat o prietenie aparte cu Șaguna, cu care a și ținut corespondență, așijderea cu George Barițiu și Simion Bărnuțiu. A ocupat o serie de alte funcții: concipist (mic funcționar) la Cancelaria aulică a Ardealului (1861), administrator al comitatului Cetatea de Baltă (1862), consilier de secțiune la Ministerul Cultelor (1867), jude la Curia regală din Budapesta.
În plan politic, îl remarcăm ca deputat dinamic în Dieta de la Sibiu (1863-1864) și Cluj (1865), în Senatul imperial din Viena și în 1867 în Dieta de încoronare din Budapesta și chiar la Conferința de la Miercurea Sibiului (1869), fiind promotor al activismului. Prin decretul imperial din iulie 1864 este decorat cu ordinul Coroana de fier clasa a III-a și conferirea gradului de cavaler.
A fost inițiator și ctitor al ASTREI: rostul său în ce privește Asociațiunea s-a prefigurat odată cu controversa lui literară cu Zaharia Boiu, la apariția volumului tinerilor poeți de la Arad intitulat Muguri. Într-un articol din martie 1860 Din Țara Oltului Ioan Pușcariu a conceput un apel sub deviza viribus unitis, adresat conaționalilor săi, de a se construi un Partenon român, resursele și ambianța necesară cu bibliotecă, muzeu și reuniuni anuale itinerante, în toate părțile Transilvaniei, în Banat și Crișana, și mai departe, în Moldova, accentuând ideea că asta le lipsește românilor, că numai așa pot fi tinerii îndrumați și, laolaltă, bătrânii auziți vorbind românește. Toate principiile acestui proiect enunțat de Pușcariu au stat la baza Statutelor și în organizarea ASTREI, proiect ce urma să fie implementat ca o mișcare românească misionară, de culturalizare, de amploare și cu puteri unite. Reacția publicului după primul său articol l-a încurajat să publice tot în Telegraful Român și sub același titlu, în mai 1860, motivația juridică în baza căreia poate fi fondată legal o asociație culturală în monarhie, propunând și denumirea societății – Asociațiune, completând apoi vizionara ei întregită titulatură: „Noi formăm o societate transilvană, pe care o putem numi de exemplu pentru literatura română și pentru cultura poporului român sau și numai pentru cultura poporului român”. Pușcariu propunea un comitet condus de un director, cu reședință stabilă și un fond constituit din contribuția anuală a membrilor asociației. Petiția lui, semnată de numeroși fruntași români și înaintată guvernatorului Lichtenstein, deși primită cu rezervă extremă, a stârnit dorința de realizare a întocmirii și aprobării statutelor și a proiectului ASTREI. Nu încape dubiu că a fost un urzitor al ASTREI.
Cea mai importantă faptă a sa a reprezentat-o contribuţia lui la întărirea Statutului Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, iniţiat de Şaguna şi aprobat de Congresul Bisericesc din 1868. Participant activ la dezbaterile din dietă asupra legii prin care se recunoştea existenţa autonomă a Mitropoliei Ortodoxe Române Ardelene, Puşcariu a fost acela care a gândit referatul pentru întărirea Statutului Organic şi i-a grăbit aprobarea, chiar cu ceva modificări minore, acceptate din teama că orice întârziere ar putea fi fatală cauzei. Faptul că a fost cel mai apropiat colaborator al lui Șaguna în această realizare bisericească și națională este un merit al său.
Ioan Pușcariu a fost un adevărat mecena pentru școlile românești elementare, iar ca avocat, l-a sprijinit pe prietenul său, Emanoil Gojdu (1802-1870) să înființeze cu averea sa uriașă vestita bursă „Gojdu”, de care au beneficiat atâția studenți români înainte de 1918. De fapt, până în 1920, Fundația Gojdu a susținut peste 6200 de burse pentru studenții români, bursă care era mai mare decât salariul unui învățător confesional pe un an de zile și aproape cât salariul unui preot dintr-o parohie de categoria a III-a.
I s-ar fi putut reproșa, la o adică, activismul politic, asta însemnând participarea românilor la viața politică a monarhiei dualiste, în speță a Ungariei. Or, fruntașii politici români optaseră pentru pasivism, în semn de protest față de încorporarea Transilvaniei la Ungaria la 1867, Pușcariu ajungând nu numai în opoziție radicală față de conducerea Partidului Național Român, ci și dându-și adeziunea Partidului Moderat fondat în 1884 cu sprijinul mitropolitului Miron Romanul. Cauza română la 1872 prezintă ideile Comitetului Conferinței naționale de la Sibiu din 5-6 mai și dezvăluie impecabil modul abuziv în care a fost suprimată autonomia Transilvaniei ca și legislația din 1863-1864, care excludea drepturile românilor. Lucrarea rămâne ca o valoroasă pledoarie pentru drepturi legitime fundamentale, iar conținutul său, elaborat de un înalt funcționar de stat, dovedește că între activiști și pasiviști nu existau aspirații diferite.
Comentariu la Patenta urbarială din anul 1854 este un articol laudativ la adresa comisiei filologice din oct. 1860 care stabilea utilizarea principiului latinist moderat al lui Cipariu ca fiind singurul adecvat caracterului limbii române, devenită oficială după Adunarea de la Brașov (1862), pentru două decenii. A scris și alte lucrări lingvistice, istorice și politic-administrative cât timp a fost angajat în administrație.
După 1890 s-a retras la Bran, unde, până la sfârșitul vieții a dus o viață patriarhală, bucurându-se de natură și de un mediu favorabil scrisului, căruia i se dedică în mare măsură, neuitând, în același timp, să-și aducă contribuția la prosperitatea localității.
În domeniul lucrărilor istorice s-a remarcat prin documentarea genealogică și arhivistică privitoare la vechile familii nobiliare românești din Făgăraș (Date istorice privitoare la familiile nobile române (2 vol., 1892, 1894); Fragmente istorice despre boierii din Țara Făgărașului dimpreună cu documente istorice (4 vol., 1904-1907 ș. a.), dar a scris și despre viața politică și bisericească a Transilvaniei până la 1890 (Reminiscențe din anul 1860, Notițe istorice despre întâmplări contemporane, apărută postum, în 1913) și versuri (Ce e Patria română).
Aron Pumnul, profesor la Cernăuți, a remarcat poezia sa Ce e patria română scrisă în timpul Revoluției Române de la 1848 din Transilvania, și care a circulat în foi volante, și îi aduce elogiul său în Lepturariul său rumînesc din 1865. Este singura poezie publicată și cunoscută a lui Ioan Pușcariu, deși a lăsat 6 volume de versuri în manuscris.
Pentru cercetările sale istorice a fost ales membru titular al Academiei Române (1900), fiind deja membru de onoare al Societății Academice Române încă din anul 1877. Ca membru al secției istorice a Astrei și-a adus contribuția și la prima Enciclopedie Română (1898-1904), editată de Corneliu Diaconovici.
Emeritul de la Bran a trecut la cele veșnice în Ajunul Crăciunului lui 1911, fiind înmormântat la 28 decembrie 1911/6 ianuarie 1912, potrivit dorinței sale, în cripta familiei din Bran.
În cartea sa Oameni care au fost, Nicolae Iorga arăta că odată cu acesta (nn. – Ioan Pușcariu), „românii pierdeau pe unul din acei rari și prețioși martori ai unor vremuri superioare ca virtute…”
Material realizat de Irina Racovițan
Informare Bibliografică și Documentare