Napoleon Bonaparte (1769-1821) a fost împărat al francezilor, unul dintre cei mai străluciți comandanți din istorie. Ca soldat a câștigat bătălii rămase celebre, ca acelea de la Arcole (1796), Marengo (1800), Austerlitz (1805), Jena (1806), Wagram (1809) etc. După lovitura de stat de la „18 brumar” (9 nov.) 1799, a instaurat un nou regim politic, întâi sub forma Consulatului, iar din 1804, sub forma Imperiului. Prin politica sa internă a contribuit la consolidarea și dezvoltarea statului modern în Franța, de numele lui fiind legate codurile civil (1804), comercial (1808) și penal (1810), baza noilor relații juridice. Politica sa externă se caracterizează printr-un șir aproape neîntrerupt de războaie pentru hegemonie în Europa. În 1806, a instituit Blocada continentală, îndreptată împotriva Angliei, principal adversar al Franței. După campania dezastruoasă din Rusia (1812), înfrângerea de la Leipzig (Bătălia națiunilor, 1813) și invadarea Franței de către armatele Coaliției VII (Rusia, Austria, Prusia, Anglia), a abdicat și a fost exilat pe insula Elba (1814). Revenit în Franța la 1 mart. 1815 („Cele 100 de zile”), a fost înfrânt la Waterloo de armata anglo-prusiană și silit din nou să abdice. A fost exilat pe insula Sfânta Elena din Oceanul Atlantic, unde a și murit la 5 mai 1821.
Meritul cel mare a lui Napoleon a fost crearea unui sistem civic și juridic, acesta fiind produsul unei generații de francezi crescuți în spiritul umanismului și al Iluminismului, o generație căreia, în deceniul Revoluției Franceze, i se oferiseră oportunități la care nici nu îndrăznise să viseze până atunci. Faimosul cod al lui Napoleon, codul civil francez, promulgat în martie 1804 în timpul consulatului, încorpora idealurile Revoluției Franceze. De exemplu, codul stipula egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii. Codul lui a rezistat în Franța până astăzi, fiind adoptat cu unele modificări în mai multe țări, cele cucerite de Franța, dar și în țări care l-au introdus de bunăvoie, inclusiv țara noastră în 1864, și având o largă răspândire, comparabilă cu aceea pe care a cunoscut-o dreptul roman codificat de Iustinian. Codul de comerţ reglementa şi garanta juridic tranzacţiile comerciale. Codul penal continua opera consolidării marii burghezii. Articole speciale agravau considerabil situaţia juridică a muncitorilor. Muncitorilor li se interzicea participarea la greve şi la asociaţii sub ameninţarea unor pedepse grele. Chiar simpla părăsire în grup a lucrului era pedepsită. Legea antimuncitorească a lui Le Chapelier (din 14 iunie 1791) era astfel păstrată şi întărită.
O altă reformă este cea a învățământului, fiind create licee a căror grijă cade în sarcina statului. În opinia primului consul, învățământul trebuia să primească o organizare unitară pentru formarea unui corp social care să lucreze în scopul binelui comun. Este înființată Școala Normală pentru pregătirea unui corp profesoral tânăr și educat în spiritul interesului național, sunt înființate școli pentru copiii nevoiașilor, neuitându-se învățământul pentru tinerele fete sau cel profesional (Școala de Mine din Mont-Blanc).
Militar de carieră, Napoleon și-a legat numele și de înființarea Școlii Militare de la Saint Cyr (1802) care forma ofițerii cei mai bine instruiți, destinați Marii Armate. Pentru merite militare sau civile deosebite este înființată o distincție specială: Legiunea de Onoare, care la rândul ei, cu modificări, este valabilă și astăzi în Franța. Instituită la 19 Mai 1802, Legiunea de Onoare a împodobit pieptul multor soldați, indiferent de grad. Însuși Napoleon avea să fie decorat cu Legiunea de Onoare de către fratele său Louis (pe atunci mare conetabil – primul ofițer), la 15 iulie 1804. Ordinul francez era organizat în sistem militar, divizat în cohorte – 15 a câte 250 de notabili fiecare, aleși de către Primul consul și bine înzestrați cu bunuri naționale – și structurat ierarhic astfel: legionari, ofițeri, comandanți, ofițeri superiori. Epoca napoleoniană a făcut din Franța una din țările cele mai puternice ale lumii în secolul XIX.
***
În 1836, parizienii s-au îngrămădit să admire proaspăt dezvelitul Arc de Triumf, înălțat în onoarea soldaților morți în slujba lui Napoleon. Patru ani mai târziu, într-o zi geroasă de decembrie a anului 1840, toată lumea aștepta la Paris reînhumarea împăratului Bonaparte de pe Insula Sf. Elena, și procesiunea de la Courbevoie la Hotelul Invalizilor din Paris, aceasta în urma codicilului la testamentul său, care atesta dorința lui ultimă de a fi îngropat „pe malurile Senei, în mijlocul poporului francez, pe care l-am iubit așa de mult”.
Strămutarea a fost pregătită de guvernul britanic și de prim-ministrul francez Adolphe Thiers. Regele Louis Philippe d’Orléans (Ludovic-Filip) alocând un buget uriaș pentru transportarea rămășițelor lui Napoleon și construirii mormântului său, în cimitirul eroilor militari din Domul Invalizilor.
Cum Insula Sf. Elena se afla sub stăpânire britanică, primul demers pentru aducerea rămășițelor pământești ale lui Napoleon a fost ca regele Franței, Ludovic-Filip, să convingă guvernul britanic prin ambasadorul său, François Guizot, că solicitarea sa este legitimă, subliniind compasiunea datorată celor care luptaseră pentru Napoleon și transmițându-i că dorește ca Napoleon să se întoarcă „în acest pământ pe care l-a apărat și l-a făcut glorios”. Guvernul englez, care în deceniul patru al secolului al XIX-lea refuzase cererile de repatriere făcute de mama lui Napoleon, acceptă în cele din urmă cererea oficială a guvernului francez. Lordul Palmerston a a întins francezilor ramura de măslin, în speranța cooperării în criza politică din Levant. Pașă al Egiptului, Muhammad Ali, urmărea să-și extindă hegemonia relativ fragilă în Siria, având sprijinul guvernului francez, dar și opunerea categorică a britanicilor.
În Domul Invalizilor, acest loc plin de demnitate și prestigiu, a încorporat Louis Visconti (1791-1853) monumentul comemorativ, dar cripta proiectată de el avea să fie finalizată abia după moartea sa, în 1861.
Pentru translatarea corpului lui Napoleon s-a constituit echipajul fregatei Belle-Poule, însoțită de corveta La Favorite, având ca destinație sudul Atlanticului. Expediția a fost condusă de prințul de Joinville, fiul regelui, acesta fiind însoțit de oficialii guvernului francez, pe lângă care mai luau parte și supraviețuitorii din suita lui Napoleon din Sf. Elena (devotații săi generali Bertrand și Gourgaud), preotul său Coquereau, medicul Rémi-Julien Guillard, un lăcătuș etc. În prezența delegației franceze și a oficialilor englezi din insulă, s-a exhumat corpul și s-a îmbarcat pentru a fi repatriat în Franța. Sosit pe insulă în urmă cu un sfert de veac ca general, Napoleon părăsește Sf. Elena ca împărat. Soldatul-împărat reface drumul maritim până la Cherburg la Le Havre și apoi, în amonte, pe Sena, cortegiul a ajuns la podul Neuilly. La Courbevoie, noul prim-ministru al lui Ludovic-Filip a îngenuncheat în fața sicriului, adâncit în gânduri: era Jean de Dieu Soult, promovat în tinerețe la gradul de mareșal al Franței de către Napoleon, mâna sa dreaptă la Austerlitz și general-maior la Waterloo. Pe traseu, nu a fost francez care să nu vadă ultima trecere a împăratului. Puțini s-au aplecat asupra semnificației politice a momentului, considerându-l un moment de reconciliere națională, o piatră de hotar în constituirea memoriei colective a Franței și în afirmarea identității naționale în era postrevoluționară. Supraviețuitorii veterani ai atâtor campanii glorioase (Italia, 1796-1797; Egipt, 1798-1799; Prusia, 1806; Austria, 1809) au ținut să facă de gardă în jurul împăratului lor. De la Neuilly sarcofagul a fost transferat pe un imens car mortuar care a străbătut Champs-Élysées împodobit cu vulturii imperiali și statuile care simbolizau 14 din cele mai strălucitoare victorii (Înțelepciunea, Forța, Justiția, Războiul, Agricultura, Artele, Retorica, Comerțul… și Nemurirea). Pentru ultima oară Parisul era la picioarele lui Napoleon. L-a părăsit ca un învins, s-a întors ca un erou.
În interiorul bisericii ceremonia a continuat prin predare solemnă de către prințul de Joinville și preluarea, de către Ludovic-Filip, „în numele Franței”. Pe sarcofag au fost așezate cu pioșenie, trei obiecte sacre pentru memoria sa: crucea Legiunii de Onoare, celebra pălărie purtată la Eylau și sabia de aur pe care o ridicase la Austerlitz. Serviciul funerar s-a încheiat în acordurile Recviemului lui Mozart.
Napoleon a fost primit la Domul Invalizilor, unde își doarme somnul de veci. Pentru francezi, Napoleon s-a întors pentru totdeauna acasă.
Material realizat de Irina Racovițan,
Informare Bibliografică și Documentare