Lucian Blaga, într-o altă versiune
„Poezia este muzica sufletului şi, mai presus de toate, a sufletelor mari şi sensibile.” (Voltaire)
Luna septembrie este considerată luna poeziei.
Poezia, conform definiției din dicționar, este o modalitate a literaturii care exprimă mesajul artistic cu ajutorul imaginilor expresive, al unui limbaj concentrat, al afectivității, al rimei, al ritmului, etc; poezia este o creație literară în versuri. (DEX : Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Coteanu Ion, Seche Luiza, Seche Mircea, București, Univers Enciclopedic, 1998, p. 815)
„Poezia nu este numai artă: ea este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii. Fără poezie omul nu s-ar distinge de neant.” (Nichita Stănescu) (http://www.citatepedia.ro/index.php?id=1740)
Lucian Blaga (n. 9 mai 1891, Lancrăm, Alba – d. 6 mai 1961, Cluj) a fost eseist, filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat român. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Blaga)
Pentru că este septembrie și suntem în luna poeziei, am ales trei dintre poeziile poetului Lucian Blaga, și anume: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” (1919), Vară (1920) și Epitaf (1942) pentru a le traduce în limba engleză și în limba italiană. Cu aceste traduceri de poezie am participat la Concursul Național de Creație Literară și Artă Plastică „Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor”, Sebeș, Lancrăm, 2021, Secțiunea „Adulți” – Traduceri.
Invit aici cititorii să se bucure de lectura versurilor lui Lucian Blaga, atât în versiune română, cât și în versiune engleză și italiană, pentru a se apropia, măcar pentru câteva minute, de universul poetic blagian. Poeziile au fost alese din volumul: Lucian Blaga, Poezii = Pesme, selecție și trad. Maria Nenadici, Alba Iulia, Altip, 2013, p. 12, 16 și 30.
| Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
(1919)
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii și nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte. Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină – și-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micșorează, ci tremurătoare mărește și mai tare taina nopții, așa îmbogățesc și eu întunecata zare cu largi flori de sfânt mister, și tot ce-i nențeles se schimbă-n nențelesuri și mai mari sub ochii mei – căci eu iubesc și flori și ochi și buze și morminte.
Vară (1920)
La orizont – departe – fulgere fără de glas zvâcnesc din când în când ca niște lungi picioare de paianjen – smulse din trupul care le purta.
Dogoare.
Pământu-ntreg e numai lan de grâu și cântec de lăcuste.
În soare spicele își țin la sân grăunțele ca niște prunci ce sug. Iar timpul își întinde leneș clipele și ațipește între flori de mac.
Epitaf (1942)
Calea aici ce greu se găsește. Nu-i nimenea să te îndrepte. Numai târziu, numai o clipă uitată pe urmă și ea, îți dezvăluie nebănuitele trepte.
Apoi ca frunza cobori. Și țărna ți-o tragi peste ochi ca o gravă pleopă. Mumele sfintele – luminile mii, mume sub glii îți iau în primire cuvintele. Încă o dată te-adapă. |
I do not crush the world’s corolla of wonders
(1919)
I do not crush the world’s corolla of wonders and I do not kill, with my mind, the mysteries I meet in my way in flowers, in eyes, on lips or graves. The light of others strangles the spell of the impenetrable hidden in the depths of darkness, but I, I, with my light, increase the mystery of the world – and as the moon with its white rays does not decrease, but trembling increases even more the mystery of the night, so I enrich the dark horizon with wide flowers of holy mystery, and all that isn’t understood changes into bigger misunderstandings under my eyes – for I love flowers and eyes and lips and graves.
Summer (1920)
On the horizon – far away – voiceless lightning flashes from time to time like long spider leggs – ripped from the body that carried them.
Scorching heat.
The whole earth is only a wheat field and a song of locusts.
In the sun the ears hold their grains like breastfed babies. And time lazily stretches its moments and lurks among poppy flowers. A cricket rang in his ear.
Epitaph (1942)
The way here is hard to find, There is no one to guide you, Only too late, only a moment soon also forgotten, it reveals you the unforseen steps.
Then like a leaf you descend. And the dust settles over your eyes like a heavy eyelid. The holy mothers – thousands of lights, mothers under the furrows take possession of your words. And water you once again. |
| Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
(1919)
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii și nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte. Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină – și-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micșorează, ci tremurătoare mărește și mai tare taina nopții, așa îmbogățesc și eu întunecata zare cu largi flori de sfânt mister, și tot ce-i nențeles se schimbă-n nențelesuri și mai mari sub ochii mei – căci eu iubesc și flori și ochi și buze și morminte.
Vară (1920)
La orizont – departe – fulgere fără de glas zvâcnesc din când în când ca niște lungi picioare de paianjen – smulse din trupul care le purta.
Dogoare.
Pământu-ntreg e numai lan de grâu și cântec de lăcuste.
În soare spicele își țin la sân grăunțele ca niște prunci ce sug. Iar timpul își întinde leneș clipele și ațipește între flori de mac.
Epitaf (1942)
Calea aici ce greu se găsește. Nu-i nimenea să te îndrepte. Numai târziu, numai o clipă uitată pe urmă și ea, îți dezvăluie nebănuitele trepte.
Apoi ca frunza cobori. Și țărna ți-o tragi peste ochi ca o gravă pleopă. Mumele sfintele – luminile mii, mume sub glii îți iau în primire cuvintele. Încă o dată te-adapă. |
Io non schiaccio la corolla delle meraviglie del mondo
(1919)
Io non schiaccio la corolla delle meraviglie del mondo e io non ucido, con la mia mente, i misteri che incontro a modo mio nei fiori, negli occhi, sulle labbra o nelle tombe. La luce degli altri soffocava l’incantesimo nascosto nelle profondita dell’oscurità, ma io, io, con la mia luce, accresco il mistero del mondo – e proprio come i suoi raggi bianchi, la luna non si restringe, ma il tremito accresce ancor di più il mistero della notte, è cosi che arricchisco l’orizzonte scuro con grandi fiori di sacro mistero, e tutto ciò che è frainteso si transforma in significati ancora più grandi davanti ai miei occhi perche io amo i fiori e gli occhi e le labbra e le tombe.
Estate (1920)
All’orizzonte – lontano – lampi senza voce lampeggiano di tanto in tanto come lunghe zampe di ragno – strappate dal corpo che le trasportava.
Caldo torrido.
Tutta la terra è solo un campo di grano e un canto di locuste.
Al sole le spighe tengono i loro semi al petto come bambini che allattano. E il tempo allunga pigramente i suoi istanti e sonnecchia tra i fiori di papavero. Un grillo gli strisciava nell’orecchio.
Epitaffio (1942)
La via qui è difficile da trovare. Non c’è nessuno che ti guidi. Solo troppo tardi, solo un attimo dimenticato, e lei rivela passaggi invisibili.
Poi come una foglia scendi. E la polvere copre i tuoi occhi come una palpebra pesante. Sante madri – migliaia di luci, le madre sotto i solchi danno per scontate le tue parole. Ti bagna ancora una volta. |
Material realizat de Daniela Sava, bibliotecar
Filiala Bâlea