Descendent al unei familii de intelectuali ardeleni, Septimiu Albini s-a născut la 9 iunie 1861, în localitatea Șpring din județul Alba. Tatăl lui, Vasile Albini, vicetribunul Albini de la Cut din oastea lui Avram Iancu, a fost notar în Șpring, iar mama lui, Emilia, n. Neagoe, era nepoata de soră a mitropolitului unit Alexandru Șterca Șuluțiu. Întâiul lor fiu, Septimiu, după absolvirea Școlii primare din Blaj, urmează studii secundare la Liceul Gh. Lazăr din Sibiu, luându-și bacalaureatul la liceul românesc din Blaj. A urmat Facultatea de Litere și Filozofie din Viena, între 1879 și 1883, fiind și membru activ al Societății România Jună. Alături de studenții români din Viena a aniversat jubileului de 15 ani de la întemeierea Convorbirilor literare, în iunie 1882, moment în care s-a îndepărtat de latinismul Școlii de la Blaj. Eseul său intitulat Direcția nouă în Ardeal. Constatări și amintiri, dedicat lui Ion Bianu în 1916, începe cu aprecierea canonicului din Blaj Timotei Cipariu, Părintele filologiei române, îndeosebi pentru ideea fundamentală a lucrărilor sale filologice de formare a unei limbi literare, o limbă comună tuturor Românilor de la Carpați și de la Pind, dar constatând excesul latinismelor în ortografie a trecut la criticarea latinizării forțate, inclusiv a numelor de eroi și eroine de la Roma: Septimiu Sever, Tit Liviu, Virgiliu, Aurelia, Cornelia etc. Așa se face că a devenit un înflăcărat apărător al junimismului; s-a apropiat de gruparea formată de Nicolae Cristea în jurul Telegrafului român și al Foișorii Telegrafului român, printre care Ilarion Pușcariu, Eugen și Aurel Brote, D. P. Barcianu, Ioan Bechnitz, I. Popea, D. Comșa, Atanasie Marienescu, Ioan Slavici, ș.a., promotori ai fonetismului, într-o limbă românească înțeleasă de marea masă a poporului. Victoria definitivă a junimismului în Transilvania a constituit-o apariția la Sibiu, la 26 aprilie 1884 a ziarului Tribuna (Către publicul român), sub conducerea scriitorului Ioan Slavici, cotidian care a grupat în jurul său cei mai buni scriitori pe care îi avea Ardealul la vremea aceea.
Din 1886 Septimiu Albini a fost numit profesor la Sibiu, la recent înființata Școală Civilă de Fete a Asociațiunii ASTRA, iar din 1887 – directorul ei. Dar la scurt timp, Albini a schimbat catedra cu redacţia ziarului „Tribuna” (1886-1894) în calitate de redactor-șef, publicaţie care a reuşit să coboare „până în cele mai adânci straturi ale românismului ardelean, însufleţindu-le pentru marea luptă a Memorandului” (Ion Breazu) şi, în final, a Marii Uniri. Între 1892 și 1894 Albini a fost secretar al P.N.R. În această calitate a semnat alături de președintele partidului, Ioan Rațiu, de George Pop de Băsești, Vasile Lucaciu, Eugen Brote, Aurel C. Popovici și ceilalți membri ai comitetului executiv, Memorandumul românilor din Transilvania şi Ungaria. A făcut parte din delegația desemnată să înainteze Memorandumul împăratului de la Viena.
Ca redactor-șef al Tribunei sibiene, Septimiu Albini a fost implicat în mai multe procese de presă, ca și mulți alți tribuniști. În urma procesului de presă din septembrie 1890, el a fost înlocuit din funcția de redactor-responsabil și numit doar membru al redacției. Detenția a executat-o la închisoarea de stat din Sibiu. Prin prezența sa în redacția Tribunei și prin sacrificiile pe care și le-a asumat, a fost în primul rând luptător național. Scrierile sale social-politice au un stil sobru și tentă critică la adresa politicii guvernanților, aducându-l în conflicte și procese de presă cu aceștia. De la Viena, Septimiu Albini a trimis corespondențe, devenite documente ale istoriei Memorandumului.
Dar Septimiu Albini s-a remarcat nu numai prin articolele politice, ci și prin scrisul lui solemn şi contribuţia lui literară de aleasă calitate, semnată cu pseudonimul „Mugur”. Ca scriitor, face parte dintre povestitorii realişti ardeleni, apăruţi odată cu Ioan Slavici, în schiţele sale – între care amintim „Un sărac avut”, „O seară în Bristureni”, sau „Din seara de Crăciun” – Septimiu Albini se dovedeşte un realist de cea mai bună marcă, zugrăvind satul natal „cu uliţele lui prăfoase vara şi cu noroiul iarba”, cu oamenii săi, zugrăviţi cu un umor discret şi ironie fină. „Este un colţ de viaţă ardelenească, pe care mai târziu îl va zugrăvi Ion Agârbiceanu în aceleaşi linii sobre şi realiste, dar nu cu acelaşi umor însă“. (Ion Breazu). Desigur, alături de Ioan Slavici, G. Coşbuc şi G. Bogdan-Duică, de Ion Bechinţ, Ioan Cristea, Teodor V. Păcăţian, Ilie Dăianu, Ion Rusu-Sirianu, Silvestru Moldovan, Enea Hodoş ş. A., Septimiu Albini – după cum însuşi mărturiseşte – a fost „copilul timpului şi al împrejurărilor în care a trăit”. Suferind procese de presă amintite mai sus, fiind încarcerat de trei ori şi condamnat în procesul Memorandului la doi ani şi jumătate închisoare, în 1894 Septimiu Albini primeşte invitaţia lui A.D. Sturdza, trimisă prin Barbu Delavrancea, de a se refugia în România. „Se impune ca o datorie patriotică şi naţională, ca cei condamnaţi la Cluj să treacă în România centrul activităţii lor şi lupta ce susţin pentru existenţa naţională a românilor din Ungaria şi Transilvania”, cum se spune în scrisoarea lui A.D. Sturdza.
Prin spiritul de sacrificiu și tenacitate, Septimiu Albini a fost un adevărat luptător național.
Material documentat și elaborat de Irina Racovițan