Alexandru Vaida Voevod s-a născut la 27 februarie 1872, în satul Olpret, azi comuna Bobâlna din județul Cluj, într-o veche și bogată familie românească. O Diplomă atestă faptul că strămoșii săi au fost înnobilați în anul 1627, Alexandru fiind primul din familie care își adaugă, la numele de familie, și titlul de Voevod. Familia sa se înrudea cu cunoscuți luptători naționali, cu episcopul Ioan Bob – semnatar al Supplex Libellus Valachorum (1795), cu Ioan Lemeni, prezident, împreună cu Andrei Șaguna, la Marea Adunare Națională de la Blaj din 3/15 mai 1848. Bunicul dinspre mamă era avocatul Alexandru Bohățiel, pașoptist apropiat al lui Avram Iancu, căpitan în Districtul grăniceresc Năsăud (1861-1876) și reprezentant al românilor în Dieta de la Sibiu (1863-1864) și în cea de la Cluj (1865-69), iar tatăl său, Dionisie Vaida, posesor al unei mari averi (moșier), a fost un sprijinitor al mișcării naționale, membru în noul Comitet Executiv al PNR, ales după întemnițarea memorandiștilor. Văduv de timpuriu, și-a crescut singur cei doi fii, dându-le o educație aleasă, dar și austeră – care să-i pregătească pentru lupta vieții. Alexandru și Ioan au urmat școala primară și prima clasă de liceu la Cluj, învățând limba maghiară la perfecție; apoi au fost înscriși la liceul german din Bistrița, tatăl lor trimițându-i, după trei clase gimnaziale, la liceul românesc „Andrei Șaguna” din Brașov, liceul terminându-l însă la Bistrița, aceasta pentru a-i înlesni cursurile universitare la Viena. Cunoștea temeinic limbile maghiară, germană, latină, greacă, ulterior și franceza.
În 1891, Alexandru s-a înscris la Facultatea de Medicină din Viena, pe care a absolvit-o în 1898, obținând licența în medicină în 1899. Datorită educației naționale primite, s-a angajat de tânăr în mișcarea națională. Student fiind la Viena, a condus Societatea academică social-literară „România Jună”, în rândurile căreia a prezentat printre altele, traducerea sa din Hermann Sudermann (1857-1928) sau a participat, din partea societății, la Sibiu, la înmormântarea marelui George Barițiu survenită în mai 1893. Ca președinte al asociației, i-a întâmpinat, în 1892, pe memorandiști în capitala Imperiului, în frunte cu președintele PNR, dr. Ioan Rațiu, sosiți pentru a înmâna împăratului Francisc Iosif I Memorandul națiunii române din Transilvania și Ungaria, conținând cerințele de îmbunătățire a situației românilor, grav afectată de regimul dualist. Delegația, alcătuită din circa 300 de români, nu a fost primită de împărat, însă a atras atenția lumii civilizate asupra tratamentului la care sunt supuși românii.
Medicina a practicat-o doar ocazional, în sezoanele balneo-climaterice de la Karlsbad, azi Karlovy Vary în Cehia, dedicându-se, în schimb, luptei pentru emanciparea românilor. Politica l-a atras în mod deosebit. Așa se face că a început să participe la viața politică vieneză, fiind sprijinitor activ în alegerea ca primar al Vienei a lui Karl Lueger, președintele Partidului Creștin-Social. A fost unul dintre consilierii ascultați de moștenitorul la tron, arhiducele Franz Ferdinand de Habsburg, numărându-se printre cele mai influente personalități ale așa-zisului cerc de la Belvedere, reușind să-l convingă pe Principe de caracterul nociv al dualismului și de necesitatea reformelor.
O mare influență asupra gândirii politice a lui Vaida a avut-o Aurel C. Popovici, cu care se și înrudea, și alături de care a militat pentru ideea federalizării Imperiului, idee de altfel expusă pe larg în cartea sa Statele Unite ale Austriei Mari (Leipzig, 1906). S-a implicat în elaborarea „Replicii”, inițiată de marele său contemporan, A.C. Popovici (student și el la Graz), răspuns dat de studenții români de la universitățile din Imperiu „Memoriului” plin de insulte la adresa românilor al studenților maghiari de la universitățile din Cluj și Budapesta. Tradusă și tipărită în 5 limbi, „Replica” s-a bucurat de mare succes în rândul opiniei publice europene. Prietenia dintre ei a rămas neștirbită până la moartea lui A. C. Popovici, în 1917.
Vaida se afirmă repede în mișcarea națională datorită calităților sale indiscutabile. În 1893 îl întâlnim ca participant la Conferința Națională a PNR-ului din Sibiu, după ce guvernanții unguri au deschis acțiune judiciară împotriva întregului Comitet al partidului. În cel de-al doilea mare moment al Mișcării Memorandiste, în Procesul Memorandului desfășurat la Cluj, în mai 1894, tânărul Vaida a fost prezent în calitate de reprezentant al studenților și corespondent de presă. Implicarea sa în mișcarea națională românească o constatăm și din faptul că îi întâlnim semnătura, alături de valorosul secretar general al PNR, Vasile Lucaciu, pe manifestul lansat în timpul procesului, intitulat semnificativ „Cuvântul poporului român din Transilvania”, ce aducea la cunoștința lumii civilizate grava încălcare a libertății naționale a românilor din Ardeal. Poporul român recunoaște în fața lumii că Memorandul a fost făcut din „porunca” poporului și declara că vrea să trăiască în libertate, cu drepturile ce i se cuvin, ca popor-națiune.
În 1896 guvernul ungar a organizat sărbători fastuoase ce marcau „mileniul regatului ungar”, căutând să demonstreze că în Ungaria nu există o problemă națională, că naționalitățile din Ungaria sunt identificate acum cu națiunea politică și cu statul ungar. Din nou tineretul studențesc s-a aflat în fruntea mișcărilor de protest, dezvăluind adevărata situație din Ungaria. Vaida Voevod s-a remarcat din nou, chiar în anul în care a fost cooptat în conducerea PNR. Pe lângă demonstrațiile studențești de la Paris și București, Vaida a reușit să-i determine pe colegii austrieci, germani, francezi, italieni, ruși, sârbi, bulgari să pregătească demonstrații împotriva Mileniului, fiind susținut și de cercurile naționaliste austriece și de presa vieneză.
În 1901 s-a căsătorit cu brașoveanca Elena Safrano, fiica omului de afaceri Anastasie Safrano, cu care a avut trei băieți și o fată; domiciliul familiei s-a stabilit de comun acord la Cluj, imediat după căsătorie.
După încercări de reconciliere cu neoactiviștii, președintele PNR și cel mai de seamă reprezentant al lui, Dr. Ioan Rațiu moare la 4 decembrie 1902, în Sibiu. Moartea sa a fost o lovitură pentru pasiviști și nu va mai dura mult până la reluarea activismului politic de către Partidul Național Român, survenită în 1905. În „Amintirile sale din închisoare” (postm., 1972), Dr. Valeriu Braniște îl așază pe Vaida în fruntea activiștilor: „Exponenții acestei mișcări erau mai ales dr. Aurel Vlad, tânăr avocat la Orăștie, și dr. Alexandru Vaida, medic”. Ca unul dintre puținii deputați români în Parlamentul Ungariei, Vaida s-a luptat cu o rară fermitate pentru drepturile românilor transilvăneni. Guvernele Lukács (1912) și apoi Tisza (1913-1914) au reluat negocierile, urmând ca ele să fie conduse de Th. Mihali. Comitetul PNR a numit o Comisie de zece persoane, între care și Vaida, comisie care urma să elaboreze memoriul de revendicări, iar tratativele să aibă caracter oficial. Eșuarea lor a însemnat un nou impuls pentru obținerea autodeterminării Transilvaniei.
În timpul Primului Război Mondial, prigonit de oficialitățile de la Budapesta, a locuit mai mult la Viena și în Elveția. Ca fapt divers, de la Berna și-a cumpărat un baston cu mâner din argint, care se păstrează astăzi la Biblioteca Județeană ASTRA, prin grija familiei.
Dr. Alexandru Vaida Voevod a fost unul dintre străluciții făuritori ai Unirii Transilvaniei cu România. A fost autorul – și tot el a citit-o – în Parlamentul Ungariei, la 18 octombrie 1918, a Declarației de Independență a Transilvaniei față de Ungaria. Alături de Iuliu Maniu, a fost unul dintre organizatorii și conducătorii Marii Adunări de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, care a proclamat Unirea Transilvaniei și Banatului cu România. La 2 decembrie 1918, Marele Sfat al Ţării l-a ales vicepreşedinte al Consiliului Diligent şi titular al Resortului Externe și Presă.
A făcut parte din delegația care a dus Actul Unirii Transilvaniei Regelui Ferdinand, Parlamentului și Guvernului României.
A reprezentat Transilvania în delegația României condusă de primul ministru, Ion I. C. Brătianu la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920). Ulterior, devenind prim-ministru al României (dec. 1919), i-a revenit conducerea delegației României. A avut un rol important în definitivarea Tratatelor de Pace cu Austria, Tratatului privind ocrotirea minorităților în România, precum și a principalului Tratat, cel cu Ungaria (4 iunie 1920, Trianon, Paris). Pentru cauza românilor, a apelat la numeroase personalități precum Elena Văcărescu, R. W. Seton Watson sau Weekham Steed, la toți filoromânii cunoscuți.
În România interbelică a fost de trei ori prim-ministru, ministru în diferite guverne, deputat în Parlamentul țării. Ultimii 10 ani din viață și i-a petrecut la Sibiu, unde s-a refugiat după Dictatul de la Viena (1940). Pe când a îndeplinit funcţia de premier, Al. Vaida Voievod a mai dеţinut următoarele interimate: la Ministerul Afacerilor Străine (6 iunie – 10 august 1932), la Ministerul Muncii şi Ocrotirii Sociale (7 – 9 iunie 1932) la Ministerul Industriei şi Comerţului (14 iunie – 9 noiembrie 1933).
În timpul dictaturii regale instaurate de către regele Carol al II-lea în febr. 1938, a ocupat funcții importante, precum: ministru secretar de Stat (10 februarie – 30 martie 1938), Consilier Regal (30 martie 1938 – 5 septembrie 1940) şi, în fine, din nou ministru secretar de Stat (28 iunie – 4 iulie 1940) în guvernul Gh. Tătărescu, cel silit să primească cedarea „dreptului în faţa forţei”, reprezentată prin „ultimatumul Molotov”.
Din nefericire, ultimii ani ai vieții lui Alexandru Vaida Voievod au adus, pe lângă bătrânețe, și privațiuni de tot felul. Vaida a urmărit cu înfrigurare desfăşurarea ostilităţilor pe fronturile războiului mondial, în speranţa izbăvirii României Mari. Evenimentele de la 23 august 1944 şi cele care au urmat după aceea l-au surprins la Sibiu, bolnav și mai neputincios. A fost târât prin „tribunale ale poporului”, care l-au condamnat la un sever regim de domiciliu forțat, la Sibiu. Aici a locuit pe str. Moldovei nr. 26, într-o casă închiriată. S-a ocupat cu scrierea memoriilor lui și cu puține vizite, știindu-se că era urmărit de securitate. În 1947, familia s-a întregit cu cea a fiicei Elena, căsătorită German. Vaida și-a găsit sfârșitul la 12 martie 1950. Din octombrie 1991 este reînhumat în cimitirul de la Biserica dintre Brazi din Sibiu, lângă George Barițiu, dr. Ioan Rațiu și Alex. Papiu Ilarian.
Alexandru Vaida Voievod, omul de Stat (premier și monarhist), se regăseşte în două fraze adresate, în martie 1933, Regelui: „Sire, când veți crede că nu mai pot face faţa situaţiei, rog pe Majestatea Voastră să-mi facă graţia de a mă anunţa din vreme, ca să nu plec cu sufletul acrit, ci cu pipa în colţul gurii şi să zâmbesc pe faţă. Căci Majestatea Voastră va mai avea poate, nevoie de serviciile mele.” Portretizări elogioase ale lui Vaida schițate de colegii din PNR la împlinirea vârstei de 50 de ani, scot în evidență trăsăturile lui de caracter. De pildă, în „Patria: organ al Partidului Național Român”, apărut la Cluj în 28 Februarie 1922, în articolul său „Defectele dlui Al. Vaida”, Onisifor Ghibu, profesor universitar la Cluj, ne spune că Vaida a fost asemănat de revista franceză „Les Annales” cu Cavour (1810-1861), unul dintre unificatorii Italiei, alături de Mazzini și Garibaldi, și afirmă că tot așa este și Vaida – „energic în cugetare, în vorbă și în acțiune”, mai mult, că „vorbește și lucrează deschis, fără ascunzișuri, și numai când este solicitat; îşi permite iniţiative la care bărbaţi de Stat moderni nu se dimit (demit – nn.)”. Ghibu subliniază faptul că prim-ministrul Vaida, aflat la Conferința de la Paris și implicat în recunoașterea internațională, găsea timp pentru a-i aduce pe dnii Racoviță, Janel și Levaditi la Universitatea din Cluj, ori să scrie o scrisoare elogioasă dlui Lahovary pentru prețioasele servicii aduse țării, în misiunea sa la Paris. În alt articol din același ziar și același an, președintele Partidului Național, Iuliu Maniu, îi trimite cu ocazia împlinirii vârstei de 50 de ani o telegramă, în care îl felicită pentru meritele sale, afirmând că „întreg Ardealul şi Banatul şi pot zice întreg neamul românesc îşi reaminteşte cu viuă gratitudine, nesfârşitul fir de fapte patriotice şi de sacrificii mari, cari din frageda-ţi tinereţă le-ai închinat desrobirei şi fericirei poporului românesc”. Iar directorul publicației, I. Agârbiceanu, îl caracteriza pe Vaida drept „un luptător care nu a știut să-și plece capul niciodată înaintea dușmanului: un caracter și o voință pe care nu o au decât oamenii croiți dintr-o bucată, un exemplar de elită al românului ardelean luptător”.
Sperăm ca aceste rânduri să vi-l supună atenției întru cinstirea memoriei sale, mai ales că i s-au ridicat două busturi în Sibiu, unul în curtea Bisericii dintre Brazi și unul în Panteonul Personalităților din Parcul ASTRA, al doilea realizat de talentatul sculptor I. Cândea.
Material realizat de Irina Racovițan, bibliotecar
Compartiment Informare Bibliografică și Documentare