Născut într-o veche familie românească înnobilată, Ioan Rațiu a urmat cursurile Liceului de piariști din Cluj, apoi Teologia la Seminarul din Blaj (1847) și seminarul greco-catolic din Pesta (1848). Surprins de evenimentele revoluționare din 1848 și beneficiind de o bursă de la Capitlul din Blaj, Ioan Rațiu a renunțat la studiile teologice pentru a studia la Facultatea de Drept din Viena (1850-1854) și la cea similară din Pesta (1857). A realizat un stagiu de practică la Cluj și Alba Iulia, apoi și-a deschis propriul birou de avocatură la Turda (1861).
A participat la Revoluția Română din Transilvania de la 1848-1849, luptând în cadrul legiunii comandate de Simion Balint, apoi s-a aflat la Sibiu (dec. 1848 – mart. 1849) pentru că aici era sediul Comitetului Național Român; fiind nevoit să plece la Turda, s-a alăturat legiunii românești aflate acolo. A debutat în viața politică prin participarea la Adunarea Generală a comitatului Turda, unde a fost ales vicecomite (apr. 1861), dar a demisionat după două luni pentru că majoritatea maghiară din adunare nu a recunoscut drepturile românilor. A fost ales secretarul Conferinței Naționale a Românilor de la Sibiu (13-16 ian. 1861), împreună cu George Barițiu, apoi a condus delegația care a prezentat împăratului de la Viena doleanțele românilor (22 ian. 1861). A fost ales în districtul Hațegului ca deputat în Dieta de la Sibiu (1863-1864), care a acordat pentru prima dată drepturi pentru națiunea română din Transilvania. Dr. Ioan Rațiu a apărat interesele românilor prin orice mijloace. Astfel, împreună cu George Barițiu, a redactat un memoriu semnat de 1493 de români care au protestat împotriva anulării autonomiei Transilvaniei și a legislației Dietei de la Sibiu. Barițiu îmbolnăvindu-se, Dr. Ioan Rațiu a fost primit în audiență de împăratul Francisc Iosif (dec. 1866), căruia i-a prezentat situația românilor, dar promisiunea împăratului că va considera cererile românilor nu s-a adeverit, mai mult, la câteva luni s-a finalizat acordul dualist austro-ungar.
Dr. Ioan Rațiu a participat la organizarea ceremoniei de la Blaj (3/15 mai 1868), când s-a dat publicității Pronunciamentul, care cerea autonomia Transilvaniei pe baza Diplomei leopoldine, recunoașterea și redeschiderea Dietei din Sibiu (1863-1864). Dr. Ioan Rațiu a fost printre inițiatorii Pronunciamentului, între cei 24 de fruntași semnatari fiind și unchiul său, Basiliu Rațiu.
Ca avocat, i-a apărat pe țărani în procesele cu marii proprietari de pământ, fie ei români sau secui, atât în procesele urbariale (ex. Tofălenii – 1869), cât și ca inițiator de legi în favoarea intereselor țăranilor (legea segregării pădurilor).
A fost membru fondator al Partidului Național al Românilor din Banat și Ungaria (martie 1869). În casa sa din Turda s-au întâlnit conducătorii românilor care au decis unificarea celor două partide naționale existente (1880), fapt realizat la scurt timp la Sibiu (12-14 mai 1881), când s-a format Partid Național Român. Conferințele partidului s-au succedat din trei în trei ani, dar mai semnificativă a fost cea din 1887, în cadrul căreia se hotărăște redactarea unui Memorand, un memoriu politic pe care să-l aducă la cunoștință monarhului și opiniei publice europene. Ideea aceasta l-a preocupat pe Rațiu încă din anul 1870, ceea ce l-a determinat să susțină și Memorialul lui Barițiu din 1882. Ca președinte al acestui partid (1892-1902) a fost adept al pasivismului. După demisia lui Barițiu din fruntea partidului în decembrie 1888 și până la Conferința din 1890, Rațiu a condus PNR. La Conferința din 1890, Iuliu Coroianu a venit cu textul Memorandului îmbunătățit, și semnat la 25-26 martie 1892.
În calitatea sa de președinte al Partidului Național Român a definitivat coordonarea Memorandumului din luna mai 1892 și a condus delegația celor 300 de memorandiști spre a-l susține în fața Împăratului, la Viena. Memorandul redactat de Iuliu Coroianu trebuia tradus în mai multe limbi, în primul rînd în limba germană, pentru a putea fi predat împăratului, or, pentru aceasta era necesar un excelent cunoscător al limbii germane. Raţiu l-a ales pe Zaharia Boiu, absolvent al liceului german din Sighişoara, asesor consistorial al Mitropoliei Ortodoxe din Sibiu, membru în conducerea „Asociaţiunii” şi membru al Academiei Române.
Ca urmare a demersului său, i-a fost asaltată casa din Turda, și nu numai că Memorandumul nu a fost bine primit, dar mai mult, memorandiștilor li s-a intentat un nedrept proces, cu condamnări grele. În Procesul Memorandului de la Cluj din mai 1894, Dr. Ioan Rațiu a fost condamnat la doi ani de închisoare. A ispășit un an și trei luni în temnița de la Seghedin, până ce a venit grațierea Împăratului pentru toți acuzații, la presiunea publică internațională. După ce casa părintească din Turda i-a fost devastată, Dr. Ioan Rațiu s-a stabilit cu familia la Sibiu. De aici a condus, până la moartea sa, Partidul Național Român din Transilvania. Deși șederea lui la Sibiu a fost scurtă, a luat parte la toate evenimentele marcante. La înființarea Asociațiunii Transilvane pentru Literatura și Cultura Poporului Român (ASTRA), Dr. Ioan Rațiu a fost unul dintre inițiatori, el fiind autorul petiției din 10 mai 1860, semnată de 176 intelectuali transilvăneni și, prin strădania sa, semnată și de către cei doi mitropoliți ai românilor, Andrei Șaguna și Alexandru Sterca Șuluțiu. De asemenea, a făcut parte din comisia întrunită pentru definitivarea statutelor.
În 1863, Ioan Rațiu s-a căsătorit cu Emilia Rațiu, fiică a preotului D. Orghidan din Brașov (născută în 1846), cu care a avut trei fete: Emilia, Felicia și Dorina. Prima fiică, Emilia, s-a căsătorit cu ing. Onoriu Tilea, cu care a avut patru copii, între care și dr. Viorel Virgil Tilea. Cea de-a doua fiică, Felicia, nu s-a căsătorit și a avut grijă de mama ei până la sfârșitul vieții. Fiica mai mică, Dorina, a fost căsătorită de două ori, al doilea soț fiind Dr. Iuliu Coroianu. În tot cazul, soția lui Rațiu, Emilia (1846-1929), a dus la rândul ei, o intensă activitate de sprijin pentru societatea românească, fondând Reuniunea Femeilor Române din Turda ș. a. În timpul Memorandului a stat alături de soţul ei, susţinînd cauza memorandiştilor şi purtând o intensă corespondenţă cu diferiţi fruntaşi politici pentru a-i ține la curent cu desfășurarea evenimentelor etc.
Dr. Ioan Rațiu a fost neînfricat în a susține lupta pentru drepturile fundamentale ale românilor ardeleni. Iată cum vorbea Iorga la comemorarea sa din 1928: Dar Rațiu era mai mult decât un avocat. Era un om dintr-o bucată, dârz, franc, de o sinceritate și un curaj care fac plăcute și relațiile cu un om politic și dau linie sigură vieții politice înseși.
Ioan Rațiu a trecut la cele veșnice în data de 4 decembrie 1902, la Sibiu, fiind înhumat în cimitirul Bisericii dintre Brazi. În discursul său funebru, Dr. Augustin Bunea a arătat că viața lui Ioan Rațiu nu poate fi cuprinsă în cadrul scurt al unei cuvântări, căci vorbim de trecutul unui bărbat a cărui viață este istoria poporului român din Transilvania și Ungaria de la 1848 până astăzi.
Material realizat de Irina Racovițan