Discursul pr. academician Mircea Păcurariu
la simpozionul organizat de Biblioteca Județeană ASTRA în anul 2012
Onorată audiență,
Emanuil Gojdu aparţine prin strămoşii săi romanităţii balcanice, aşa ca şi mitropolitul nostru Andrei Şaguna. Strămoşii lui erau originari din Moscopole, astăzi în Albania, i se spunea Moscopoe. Și de acolo în sec. al XVIII-lea au emigrat, iniţial în Polonia, adică în acea parte a Poloniei care la data respectivă era anexată la Imperiul habsburgic, și în această situație, de acolo din Polonia au putut să se mute în Mișcolț, aşa cum au făcut şi strămoşii Iui Şaguna, iar o altă ramură s-a stabilit în Oradea – ramura din care se trage Emanuil Gojdu.
S-a născut la 9/21 februarie 1802. Părinţii săi erau Atanasie Popovici Gojdu şi Ana Poynar, româncă din Bihor, probabil Poienar va fi fost la început. Face şcoala primară şi gimnaziul în Oradea, apoi se înscrie la Academia de Drept din Oradea, unde studiază doar un an, continuând la Academia de Drept din Pojon, Bratislava de astăzi, care la data respectivă aparţinea tot de Ungaria. Şi-a pierdut ambii părinţi în timp ce era elev, aşa că a fost nevoit să se întreţină singur. În 1824 la absolvirea Academiei de Drept, devine avocat stagiar şi timp de trei ani lucrează ca stagiar în biroul avocaţial al unui sârb stabilit în Pesta, apoi și-a deschis singur un birou de avocat şi de notar, tot în Pesta. Deci în această situație, fiind puţini avocaţi şi notari, a reuşit să câştige o mare avere, pe care a lăsat-o Mitropoliei Ardealului.
Intră de tânăr şi în viaţa culturală a românilor din Pesta. Participă la acele întruniri literare, care aveau loc în casa familiei Athanasie Grabovschi, unchiul dinspre mamă al lui Andrei Șaguna. Acesta era un negustor bogat, aşa cum erau şi părinţii lui Şaguna, dar om cu preocupări culturale şi sprijinitor al multor tineri care studiau la Universitatea din Pesta sau la alte şcoli de acolo. Tot în această perioadă a tinereţii lui, colaborează la „Biblioteca românească”, o revistă românească ce apărea la Pesta sub conducerea lui Zaharia Carcalechi. Este interesant un Apel sau o Proclamaţie către boierii din Țara Românească și din Moldova, prin care îi ruga să contribuie la promovarea limbii şi a culturii româneşti (era curând după încheierea perioadei zise fanariote); spunea el:
„Să ajutaţi scrierea şi tipărirea cărţilor în limba Patriei, să le citiţi cu bucurie, și să le faceţi cunoscută şi altora, dulcei voastre naţiuni, limba patriei pentru că nu este nimic altceva mai îmbucurător decât înflorirea Patriei Voastre şi a neamului românesc”.
Trebuie să mai spun că la scurt timp s-a căsătorit tot cu o aromâncă, văduvă la data respectivă şi naş de cununie i-a fost tocmai acest Atanasie Grabovschi. De aceea în unele lucrări s-a spus că s-a înrudit cu Şaguna, era deci o înrudire spirituală, deci unchiul Iui Şaguna era naşul lui Emanuil Gojdu. Împreună cu soţia sa Anastasia Pometa a avut o singură copilă, care a murit la vârsta de un an, Cornelia Maria şi, în această situaţie, rămânând fără urmaşi, toată grija lor s-a îndreptat spre tinerii români care studiau la Universitatea din Pesta sau la gimnaziul de acolo sau din altă parte.
Partenie Cosma, care a devenit Director al Băncii „Albina” şi care şi-a făcut stagiul ca avocat în biroul lui Gojdu, menţionează acest fapt în Enciclopedia ASTREI, unde a scris un articol foarte elogios despre Emanuil Gojdu, arătând grija deosebită pe care acest Gojdu şi cu soţia lui o aveau faţă de tinerii români. Spunea între altele, și cuvintele acestea le citează tocmai Partenie Cosma: „laud Dumnezeirea că m-a născut român”.
În Revoluţia din 1848 s-a implicat şi Emanuil Gojdu, dar a avut o atitudine moderată. A considerat că revoluţionarii maghiari, dacă vor reuşi să câştige independenţa maghiarilor sau a statului maghiar, vor acorda drepturi şi românilor. De aceea, în cadrul unei consfătuiri la care a luat parte și Ion Dragoș, în momentele acelea dramatice s-a redactat o Proclamaţie către români, spunându-le să nu se dedea la atacuri împotriva maghiarilor, pentru că ei îi vor ajuta. Între altele, în acea Proclamaţie pe care au lansat-o ei atunci în casa lui Budapesta, cereau independenţa Bisericii româneşti faţă de biserica sârbească şi folosirea limbii române în biserica românească din Pesta, biserica grecească din Pesta, deşi era construită mai mult de negustori aromâni.
Și, de asemenea, făcea cunoscută opiniei publice că revoluţionarii maghiari au promis că vor acorda drepturi pe seama românilor. În perioada zisă liberală, deci după 1860-61, Emanuil Gojdu a fost numit comite suprem sau prefect al judeţului Caraș. Și în această situaţie, îndreptându-se spre Lugoj, i s-a făcut o primire entuziastă din partea românilor, a vorbit în limba română, a vorbit şi în limba maghiară, promiţând tuturor că va avea grijă de toţi, şi de români şi de maghiari, dar şi de sârbi. În orice caz, toţi contemporanii, între care şi urmaşii istorici spun că a avut o atitudine foarte corectă şi foarte demnă în calitate de comite suprem.
Apoi, în această situaţie de comite, era membru de drept în Casa Magnaţilor din Pesta. A luat cuvântul în mai multe rânduri, dar cel mai important discurs, care este publicat şi de Teodor Păcăţian în Cartea de aur, este cel din 4 Iunie 1861, în care arăta motivele pentru care românii nu pot fi de acord de acord cu Unirea Transilvaniei cu Ungaria, arătând, sau subliniind, faptul că nu li s-au acordat românilor drepturile promise în cursul Revoluţiei din 1848 de către Kossuth.
În 1865 ajunge membru în dieta Ungariei la Pesta, a luat cuvântul şi în calitatea aceasta de deputat dietal, dar după cum subliniază loan Lupaş, care este cel mai de seamă biograf al său, aceste cuvântări nu ajung la înălțimea sau la valoarea celei din 4 iunie 1861.
Emanuil Gojdu s-a recăsătorit după moartea primei sale soţii, a doua oară cu Melania Dumcia, tot dintr-o familie de aromâni și a murit la 22 ianuarie/3 februarie 1870.
Prin testament a lăsat averea lui de-a dreptul fabuloasă, am spune, cu mai multe case în Budapesta și cu terenuri intravilane, terenuri agricole în afara orașului, acţiuni în bănci – le-a lăsat acelei părţi a naţiunii române din Transilvania şi Ungaria care aparţine de confesiunea ortodoxă orientală sau răsăriteană, cum spunea el.
A dispus prin testamentul său ca 50 de ani să se capitalizeze două treimi din banii lăsaţi şi dintr-o treime să se acorde burse la studenţi, iar după 50 de ani să se capitalizeze trei cincimi (3/5) din venituri şi două cincimi (2/5) să se acorde pentru burse.
Tot prin testament a dispus să se creeze o Reprezentanţă, adică un comitet de coordonare a activității acelei fundații, comitet format din Mitropolitul Ardealului, din episcopii sufragani, și la vremea respectivă erau doi, la Arad şi Caransebeş, şi apoi din alţi câţiva membri, între care şi unul de drept din partea familiei Poinar, deci din partea descendenților din familia mamei sale. O reprezentanţă aleasă pe trei ani, care tot potrivit testamentului trebuia să se simtă onorată că face parte din ea şi să nu ceară nici o indemnizaţie. Între cei care au făcut parte din această reprezentanță, s-a numărat în primul rând Ioan Cavaler de Pușcariu, cel care i-a întocmit testamentul şi cel care a avut şi discuţii oarecum neplăcute cu văduva sa, care voia mai mult din partea pe care acesta i-o lăsase Gojdu. Dar prin tactul său, prin diplomaţia sa, a reuşit să înlăture toate piedicile şi Mitropolia Ardealului a rămas în posesia acelei averi. A făcut parte din reprezentanţă vreo 40 de ani, tot aşa, losif Gall, care era fiu de preot ortodox din Munții Apuseni, Gheorghe Șerb (tot vreo 40 de ani), mai târziu Partenie Cosma, Andrei Bârseanu și alţii. De reţinut și faptul că reprezentanţa aceasta avea un conducător permanent în persoana preotului român din Pesta, Ghenadie Bogoevici, era un călugăr, dar avea reprezentanţi şi în diferite orașe din Transilvania, la Cluj, la Braşov (într-o vreme era Virgil Onițiu) şi la Sibiu. Reprezentanţa se întrunea de două ori pe an, o dată la Sibiu, o dată la Budapesta, sau, de multe ori, numai la Budapesta. Între timp, sporind veniturile fundaţiei, prin banii care reveneau din dobânzi la bănci în Budapesta, Mitropolia a reuşit să mai construiască nişte case, tot în acel cvartal care ne-a fost arătat, pe strada Király, Strada Dob și Hollo, încât la începutul sec. al XX-lea casele erau formate din 39 de apartamente (şi nu erau apartamente de bloc de astăzi), şi 45 de prăvălii. Sigur că din chiriile încasate de la cele 39 de apartamente și mai ales de la prăvălii, capitalul fundaţiei sporea mereu. Aşa se face că până în 1920 reprezentanța a putut să acorde peste 6200 de burse, o cifră enormă, și, trebuie să mai precizez că bursa era mai mare decât salariul unui învățător confesional pe un an de zile, aproape cât salariul unui preot dintr-o parohie de categoria a III-a, deci o bursă foarte consistentă, încât bursierii puteau să-și permită nu numai un trai decent, dar și să aibă bani pentru procurarea de cărți, pentru excursii de studii sau pentru susținerea examenelor de doctorat.
Chiar cu riscul de a mă repeta, trebuie să mai menționez câteva nume de bursieri ai Fundației Gojdu, care au avut un rol important în promovarea culturii românești, dar mai cu seamă acești bursieri au contribuit la realizarea Actului Unirii de la 1 Decembrie 1918. Amintesc între ei pe Victor Babeș, om de știință de renume mondial, Traian Vuia, academicianul Iuliu Prodan de la Universitatea din Cluj, Ioan Lupaș, Silviu Dragomir – toți membri ai Academiei Române, Valer Moldovan – profesor la Facultatea de Drept, apoi Octavian Goga, Valeriu Braniște – ziarist de mare prestigiu la Lugoj, diplomatul Vasile Stoica, profesorul Ilie Minea de la Universitatea din București, profesorul Marius Sturdza – membru de onoare al Academiei și profesor la Facultatea de Medicină, sau Ioan Lapedatu – fostul guvernator al Băncii Naționale, și, în final, academicianul Constantin Daicovici de la Universitatea din Cluj.
La aceștia se adaugă o serie profesori de liceu sau de școli pedagogice, între care aș aminti pe Patriciu Dragalina și Ștefan Velovan din Banat, Enea Hodoș care a murit aici la Sibiu, Avram Sădeanu de la Arad, Avram Sădeanu, Virgil Onițiu – membru corespondent al Academiei, directorul liceului din Brașov, Ioan Moșoiu – tot la Brașov, Aurel C. Popovici, cel care a scris cartea „Statele Unite ale Austriei Mari”, avocații sibieni – poate unii dintre cei mai în vârstă își amintesc de ei – Ioan Fruma și Lucian Borcia, poetul Aron Cotruș și, printre ultimii, i-aș aminti pe Dumitru Stăniloaie și pe compozitorul Zeno Vancea.
Centrele spre care erau îndrumați acești bursieri erau Cluj, Oradea, Debrețin, Budapesta, Viena, Graz, Chemnitz, pentru facultăți de mine și silvicultură, Berlin, München, Leipzig, Heidelberg, Zürich (în Elveția) și multe alte centre. Tinerii erau îndreptați spre facultăți de drept, inginerie, medicină, arhitectură, arte plastice, economie, școli militare și altele. Deci o serie de oameni de seamă, elita intelectuală a Ardealului aș putea spune, care a avut rolul ei în promovarea culturii și a conștiinței de unitate națională românească.
Averile fundației au fost confiscate pentru prima oară de regimul lui Bela Kun din Ungaria, apoi au pus o serie de piedici la trecerea patrimoniului acesta în posesia Mitropoliei după război în timpul regentului Horthy, ca după aceea, în 1952, regimul comunist din Ungaria să treacă toate proprietățile în proprietatea statului. Este adevărat că Mitropolitul Nicolae Bălan, ajutat mai ales de economistul și guvernatorul Băncii Naționale, Ioan Lapedatu, s-au străduit să redobândească averile Fundației Gojdu, dar fără rezultat. S-a încheiat un acord în aprilie 1924, altul în aprilie 1930, unul definitiv – i s-a spus – din 1937, care a fost ratificat de Parlamentul României, dar nu l-a ratificat parlamentul din Budapesta decât în iulie, în vara anului 1940, dar curând ne-am nimerit cu Dictatul de la Viena din 30 august. Și apoi, cum spuneam, Decretul-lege din 1952 prin care casele au trecut în proprietatea statului maghiar.
La 30 septembrie 1996 se reînființează Fundația Gojdu sub conducerea profesorului Pavel Cherescu și a părintelui Pavel Aurel, care s-au străduit de atunci în repetate rânduri să redobândească măcar în parte unele din bunurile Fundației Gojdu ca, în continuare, să se acorde burse. Oricum, numele lui Emanuil Gojdu rămâne înscris pentru totdeauna în conștiința noastră a românilor ardeleni, pentru că datorită lui, am avut o așa pleiadă de intelectuali care au contribuit la propășirea poporului nostru.
Vă mulțumesc!
Material transcris de Irina Racovițan, Compartiment Informare Bibliografică și Documentare
Foto © Laurențiu Toma