Astăzi, 5 noiembrie 2020 se împlinesc 140 de ani de la nașterea celui mai proeminent prozator al literaturii române din prima jumătate a secolului al XX-lea cu o carieră care se întinde pe parcursul a 50 de ani. A fost scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român. Este cunoscut în special pentru romanele istorice și de aventură, dar mai amintim aici și faptul că autorul a creat pagini nemuritoare despre lumea țărănească din Moldova, despre natura României, dar și numeroase reportaje și pagini memorialistice. Alte informații relevante legate de autor: a fost unul dintre primii colaboratori ai revistei „Sămănătorul”, adept al curentului poporanist reprezentat de revista literară „Viața Românească”, adept al naționalismului și umanismului, colaborator al cotidianelor de stânga „Adevărul” și „Dimineața”, iar dacă într-o vreme era susținător al Monarhiei, după cel de-al Doilea Război Mondial și-a schimbat orientarea politică, devenind un susținător al comunismului. A fost, de asemenea, președintele Uniunii Scriitorilor din România, iar din 1921 membru al Academiei Române.
„Dar unde-i tinereța și sufletul de atunci?
Cântați acum, că-n largurile vieții,
Cât țin în zări câmpiile-i aride,
Numai o dată florile-și deschide,
În veci slăvita floare-a tinereții”. (Nada Florilor, Mihail Sadoveanu)
Mărturii despre Mihail Sadoveanu:
„64 de martori dau seama, în această carte („Ei l-au cunoscut pe Sadoveanu”), într-o dreaptă restituire, despre felul cum era Mihail Sadoveanu. De fapt, numărul martorilor, citați de Constantin Mitru, prietenul și secretarul maestrului, ar fi putut fi sporit cu bune temeiuri, la cel puțin câteva sute sau mii. Adunate, cele câteva mii de mărturii ar putea concura în întindere, opera celui evocat. Dacă am socoti însă mai bine, numărul celor care ar putea aduce direct mărturie s-ar ridica la milioane, fiindcă în cosmicul său ciclu de strălucire literară milioane și milioane de oameni, din câteva generații, au intrat fizic în atingere cu imaginea, cu glasul, cu numele lui Mihail Sadoveanu. Chiar și numai așa văzut, prestigiul personalității lui Sadoveanu în cultura română ar fi covârșitor…Cei mai mulți din acest veac de literatură româneacă îl slăvesc și îl socotesc încă din plinul tinereții un patriarh. Cu o astfel de religie n-au fost priviți, în cursul vieții, decât Goethe și Tolstoi. Toate acestea ne și îndeamnă să-l numărăm pe Sadoveanu printre cei cinci sau șase mari bărbați ai culturii universale, care n-au vârstă, care n-au istorie, rămânând într-o impenetrabilă enigmă”. („Ei l-au cunoscut pe Sadoveanu, București, Editura Ion Creangă, 1973, pg. 13-14”, fragment din prefață: Sadoveanu sau eternitatea unei țări, Paul Anghel)
„Acum 140 de ani, într-un orășel din Moldova, vedea lumina zilei cel căruia i-a fost dat să devină marele cântăreț al acestor pământuri. Într-un asemenea ceas, s-a împlinit legea, care cerea ca în viața noastră, în drumul spre lumină, să se ivească un meșter în stare a făuri, el singur, sub numele său, frumuseți cu nimic mai prejos decât acelea la care întregul popor lucrase de-a rândul, dând la iveală comoara nepieritoare a folclorului. Un asemenea meșter a zămislit în cele din urmă ființa din adânc a neamului nostru, și el s-a ivit pe aceste pământuri, le-a cerecetat îndelung și le-a cântat într-o operă uriașă, iar ea exprimă sufletul poporului nostru cu aceeași gingășie și sub aceeași constelație a eternității, ca și Miorița.” (Geo Bogza: Evocare radiofonică, 5 noiembrie 1961)
„Nici un scriitor al acestei țări, de la începuturi până azi, n-a exercitat vreodată în timpul vieții sale un mai mare prestigiu fizic ca Mihail Sadoveanu… Mă gândesc, – poate că Mihail Sadoveanu a fost atât de discret cu gesturile sale; a avut o pudoare atât de sfântă a cuvântului vorbit cu gura; a făcut o economie de trezorerier cu pasul mersului său; a împrumutat o mască de piatră desprinsă de pe columna cu daci pentru chipul său august, de înțelegere a nației și a lumii, – încât tot ceea ce ar fi trebuit să fie în trupul său fizic individ, s-a transformat sub presiunea interioară a conștiinței sale de sine în insignă, în însemn, în efigie. Opera lui, cloșcă cu puii de aur, nu mai putea să accepte prin sine nici o urmă de îndoială. Cei care au mușcat din ea, au rămas cu gustul aurului în gură… Eminescu al prozei, Sadoveanu a dat nume cu umbră în soare, traducând în limba română toate lucrurile și faptele firii, – sufletul lucrurilor și trupul lucrurilor, sufletul faptelor și trupul faptelor. În afara scrisului său, el a fost un taciturn, aproape un mut. Taciturnia, muțenia lui, aproape că voia să ne spună că, fără vorbirea lui scrisă, scriitorii de după el ar fi rămas mai degrabă niște taciturni și niște muți ai scrisului. Și așa cum odinioară ne învăța cronicarul, că noi de la Rîm ne tragem, astăzi putem adăuga: cei care scriem lucrurile și faptele lor, – de la Eminescu și de la Sadoveanu ne tragem”. (Nichita Stănescu: România Literară, nr. 45, 5.11.1970, p. 1,2)
„Zadarnic am încerca astăzi să separăm, fie chiar și numai în conștiința noastră, impresiile pe care ni le-a dăruit Sadoveanu, omul viu, de cele câștigate pe când citeam Frații Jderi, Zodia Cancerului, Nada Florilor sau Anii de ucenicie. Nu numai întâlnirea, sau o cunoștință mai îndelungată, ci și textele trezesc în noi o imagine a lui Sadoveanu. Liniștitoare, aproape însuflețitoare este însă conștiința că între imaginile născute din contactul direct și cele izvorâte din operele citite, sunt posibile numai deosebiri de nuanță. Cel ajuns să-l cunoască personal poate să-i știe culoarea părului (odinioară ondulat și blond astăzi neted și alb ca argintul), arcuirea sprâncenelor sub fruntea bombată, mișcarea fină a mâinilor în timp ce își înșiruie scrisul clar pe hârtia din față sau semnează tocmai o caracterizare – dar în privința esențialului nu poate ști mai mult decât atâta cât îl întâmpină dintre Filele Operei.” (Szemler Ferenc: Schiță de portret, Tribuna, IV, nr. 43 (195), 29 octombrie 1960, p. 8)
„Prezent în mijlocul poporului care i-a dat viață, Mihail Sadoveanu i-a trăit durerile, inspirațiile și încântările, cronicar și magician, rapsod și filozof, evocator fără pereche al peisajului și al omului moldav: peisaje scăldate în pulberea crepusculară, oameni de treabă, țărani sfătoși, viteji de demult, cuminți și năvalnici, sute de personaje, panorame imense, amănunte delicate, șlefuite de un giuvaergiu. Fiecare pagină a lui Mihail Sadoveanu e un poem în proză. A început prin a scrie versuri – a continuat fără să rimeze, fără să publice. Întreaga lui proză poartă muzicalitatea, grija cuvântului rar și evocator, a ritmului, a armoniei, a cadenței, a tuturor bucuriilor care le revarsă vrăjitul dar al poeziei”. (Victor Eftimiu: Luceafărul, III, nr. 21 (56), 1 noiembrie 1960, p. 1).
***
Toate proiectele și evenimentele derulate în cadrul Bibliotecii Județene ASTRA Sibiu sunt realizate cu susținerea Consiliului Județean Sibiu.
Material realizat de Daniela Sava, bibliotecar
Biblioteca Județeană ASTRA Sibiu – Filiala Bâlea