„Numele trandafirului” („Il nome della Rosa”), Umberto Eco, trad. și postfață de Florin Chirițescu, Chișinău, Hyperion, 1972
Volumul este îmbrăcat în coperţi din piele vişinie, cu scris frumos imprimat, asemenea citatelor în limba latină, ce apar pe dulapurile din biblioteca abaţiei, unde se petrece acţiunea acestui roman. Volumul apare în colecţia Mari prozatori ai secolului XX.
Umberto Eco (n. 5 ianuarie 1932, în Alessandria, Italia – d. 19 februarie 2016, Milano, Italia) a fost un pedagog, teoretician postmodern, semiotician, scriitor, filosof, critic literar şi romancier italian, cunoscut în special pentru romanul său, Numele trandafirului (Il nome della rosa), 1983, roman postmodern, care a luat Premiul pentru cea mai bună carte a anului. Romanul său Pendulul lui Foucault a fost descris ca un Codul lui Da Vinci. Eco a fost preşedintele Şcolii Superiore de Studii Umaniste, Universitatea din Bolognia şi membru onorific al Colegiului Kellog, Universitatea din Oxford. El a scris texte academice, cărţi pentru copii şi multe eseuri. Eco, prin toate scrierile sale, s-a dovedit a fi un intelectual rafinat și un romancier înzestrat, dând dovadă de o cultură vastă, fapt pentru care a și primit nenumărate premii şi distincţii culturale.
Numele trandafirului este o carte fascinantă, care te acaparează și nu-ți îngăduie pauze și întreruperi, fiind plină de citate latinești lămurite în text, prin reflecțiile povestitorului, prin dialoguri sau chiar prin lămuriri directe de text. Cartea este nu numai un roman filosofic și de divertisment, ci și un roman politic semnificativ, care pornește din evul mediu italian, dar care ajunge până la tulburarea și violenta situație a Italiei de astăzi, cu aluzii chiar la pericolul atât de obsedant al războiului nuclear. Fiind un roman politic (cu parantezele lui de istorie a mișcărilor religioase), Numele trandafirului este și un roman istoric. Iar un roman istoric fiind, negreșit este și un roman social, un roman de moravuri, de tradiții și obiceiuri , și firește este și un roman psihologic, cu alte cuvinte este un roman total, cu o expresie destul de folosită astăzi. „Cuvântul românesc trandafir servește mai bine pentru titlul romanului și intențiile autorului, decât italienescul (latinescul) rosa. Trandafir provine în limba noastră din neogrecescul trandafillos, adică treizeci de foi, de petale. Treizeci, adică mai multe, foarte multe, nenumărate – ca și sensurile cărții lui Umberto Eco” (p. 475).
„Nu m-am îndoit niciodată de adevărul semnelor, Adso, ele sunt singurul lucru pe care-l are omul la îndemână pentru a se descurca în lume” (p. 463).
„E frig în scriptorium, degetul gros mă doare. Las scrierea aceasta, nu ştiu pentru cine, nu mai ştiu întru ce: stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus” (p. 470).
În articolul Marginalii şi glose la Numele trandafirului, publicat într-o revistă italiană şi apărut în traducere românească în Secolul XX (nr. 8-9-10 / 1983), Umberto Eco ne spune că acele cuvinte cu care se încheie cartea şi pe care le-am citat puţin mai sus, explică titlul romanului şi lămureşte pe deplin sensul cărţii: “Dăinuie prin nume străvechiul trandafir, dar nu mai păstrăm decât numele (denumirile) goale”, traducere realizată de distinsa clasicistă Stella Petecel, care a ajutat la traducerea cărţii. Este vorba de un hexametru din De conteptu mundi (Despre dispreţul lumii) al lui Bernardo Morliacense, un benedictin din secolul al XII-lea, care „brodează pe tema ubi sunt (unde sunt)” cu regretul pentru toate cele dispărute, pe care îl vom găsi, mai târziu, în suspinele lui Villon pentru „suspinele de odinioară”. Numele, adică „nominalism (ockamism): curent filosofic medieval care susţine că numai lucrurile individuale există cu adevărat, noţiunile generale (universale) nefiind decât simple cuvinte, nume ale lucrurilor”. Eco, fiind format la şcoala lingvisticii franceze saussuriene, din care avea să se nască semiologia, mărturiseşte, tot în articolul mai sus menţionat, că adesea îl citea pe Ockam (William Ockam, savantul călugăr franciscan englez la care face adeseori referire Guglielmo, eroul cărţii noastre), de la care cerea bucurii raţionaliste, pentru a înţelege mai bine misterele semnului acolo unde Saussure era încă nesigur. Aşa se explică titlul romanului lui Eco. Mulţi critici italieni şi străini, au văzut în Numele trandafirului o demonstraţie în cheie narativă a teoriei semiotice elaborate de Eco.
Numele trandafirului este o povestire istorică, o anchetă în care se urmărește găsirea criminalului, având ca decor al crimei o mănăstire italiană, (despre a cărui amplasare Adso tace cu desăvârşire), din anul 1327, un mister intelectual care combină elemente de semiotică în cadrul ficţiunii, analiză biblică, studii medievale şi teorie literară.
În postfaţă, traducătorul ne prezintă modul în care autorul a ajuns în posesia manuscrisului lui Adso din Melk, care a servit ca izvor pentru scrierea cărţii de faţă.
În notă, observăm felul în care a fost împărţit romanul, adică în 7 zile, în perioadele care corespund orelor liturgice, pentru o mai bună orientare a cititorului.
În prolog, autorul pleacă de la un citat celebru din Evanghelia de la Ioan, vss. 1,2 “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu” (p. 12), prin care arată datoria călugărului de-a repeta în fiecare zi cu umilinţă unicul şi neschimbatul fapt al cărui adevăr de nezdruncinat se poate afirma, adevăr care mai înainte de a ne sta întreg în faţă, se manifestă treptat, (şi ce trepte greu de urcat), în greşeala lumii, aşa încât trebuie să-i desluşim semnele credincioase, chiar şi acolo unde ele apar nedesluşite şi amestecate parcă într-o voinţă pornită cu totul spre rău.
Alături de ucenicul său, un novice benedictin, Adso din Melk, călugărul franciscan Guglielmo ajunge într-o mănăstire, despre care Adso afirmă: „nu am văzut abaţie mai frumoasă şi mai bine proporţionată” (p. 26). Aici sunt întâmpinaţi de Abbone, abatele acestei mănăstiri, personaj cu rol important în povestire, deoarece nu era altcineva decât mediatorul dintre ordinul franciscan şi scaunul papal, abaţia fiind considerată teritoriu neutru între cele două părţi. Abatele, l-a invitat pe Guglielmo la mănăstire, pentru a soluţiona o crimă ce avusese loc aici. Guglielmo, „fusese inchizitor în unele procese din Englitera şi Italia, unde se remarcase prin iscusinţa sa” (p. 29).
Încă de la începutul romanului este prezentat cadrul socio-politic şi istoric riguros determinat, la care revine mereu pe parcurs, unde aduce în scenă personaje reale şi însemnate, tocmai pentru a da naraţiunii sale, invenţiei sale, o autenticitate care să comunice cititorului cât mai multe din intenţiile sale şi pentru a înţelege mai bine ceea ce s-a întâmplat „epitomă strălucită a atâtor evenimente şi miscări, care făceau încântătoare şi de neînţeles Italia acelor vremi” (p. 185).
Dacă la început a existat o primă victimă, observăm că pe parcursul povestirii apar şi altele care mor în mod misterios. Cele două personaje principale, Guglielmo şi Adso (care nu sunt altceva decât Eco, autorul), încearcă să descopere misterul plecând de la o bibliotecă medievală, construită sub forma labirintului, „labirint mare, semn al labirintului lumii, în care intri şi nu mai ştii dacă ieşi” (p. 39), după cum spunea Alinardo din Grottaferrata, un personaj al cărţii, la care Guglielmo a replicat „ce frumoasă ar fi lumea dacă ar esista o regulă după care să cutreieri prin labirinturi” (p. 172). De ce pleacă la soluţionarea problemei de la bibliotecă? Deoarece observăm că tot ceea ce se întâmplă se centrează în jurul bibliotecii care „şi cufundă originea în negura vremilor, şi făcută ca să salveze cărţile pe care le adăposteşte, dar care acum trăieşte să le îngroape… Ştiinţa nu constă numai în a afla ceea ce trebuie sau se poate face, ci în a afla ceea ce s-ar putea face şi care poate că nu s-a făcut, omul înţelept trebuie să ascundă cumva secretele pe care le află, pentru ca alţii să nu se folosească de asta cu răutate, dar totuşi trebuie să fie date la iveală” (p. 172).
Cu ajutorul logicii şi deducţiei, Guglielmo reuşeşte să dezlege misterele, să descopere cartea fatală şi mult râvnită de călugării din mănăstire, Poetica lui Aristotel, în care era prezentată „forţa distrugătoare a râsului”, după cum o numea Jorge, autorul delictelor săvârşite în mănăstire. Acesta mărturiseşte atunci când este descoperit un fapt interesant: „eu n-am omorât pe nimeni. Fiecare a căzut potrivit destinului său, din cauza păcatelor sale, Eu am fost doar un instrument. Datoria mea era să apăr biblioteca’’ (p. 443). Guglielmo ştia că dacă găseşte cartea, de la natura acelei cărţi antice, era cu putinţă să dibuiască natura ucigaşului. De ce? Deoarece, spunea el, că „în orice crimă făptuită pentru stăpânirea unui obiect, natura obiectului trebuie să ne dea o idee, chiar şi palidă despre natura ucigaşului. Dasă se ucide pentru o mână de aur (praful folosit la miniaturi), ucigaşul va fi o persoană lacomă, dacă se face pentru o carte, ucigaşul va fi dornic să păstreze pentru sine secretul acelei cărţi’’ (p. 273), aşa cum s-a întâmplat cu Jorge care mărturiseşte, atunci când este descoperit, un fapt interesant: „eu n-am omorât pe nimeni. Fiecare a căzut potrivit destinului său, din cauza păcatelor sale, Eu am fost doar un instrument. Datoria mea era să apăr biblioteca’’ (p. 443).
Cum a descoperit Guglielmo Cartea? A plecat de la un simplu pergament, cel al lui Venanzio şi a ajuns la Cartea, care dezvăluia Adevărul. Apare aici ideea de postmodernism „adesea cărţile vorbesc despre alte cărţi. Adesea o carte nevătămătoare este ca o sămânţă care înfloreşte într-o carte vătămătoare, sau invers, este un fruct dulce al unei rădăcini amare. Cărţile vorbesc despre cărţi, sau vorbesc între ele, dialog nedesluşit între pergamente şi pergamente, un lucru viu, un receptacul de puteri de nestăpânit de o minte omenească, tezaur de taine emanate de atâtea minţi sau supravieţuind morţii celor care le făcuseră sau mijlociseră apariţia” (p. 274) .
În paralel cu evenimentele legate de misterele din abaţie, este prezentat cu lux de amănunte şi procesul realizat de Bernardo, inchizitorul, descris astfel: „printr-o înmănunchiere de virtuţi: nu e om de arme, nu e om de curte, dar e membru al delegaţiei” (p. 200), care-şi găseşte, la rândul lui, propriile lui victime, chiar dacă nu toţi sunt vinovaţi.
Cartea abundă în metafore, comparaţii, personificări, silogisme, mai ales în jocurile de cuvinte, folosite şi de Aristotel, ca pe nişte instrumente, care scot mai bine adevărul la iveală, şi de aceea râsul, despre care vorbeşte Cartea lui Aristotel nu trebuie să fie socotit un lucru rău, dacă putea să ducă mai departe adevărul.
Romanul conţine multe personaje, descrise fiecare în paginile cărţii, dar, fiind foarte multe, n-am să insist asupra numelor, nu din comoditate, dar aş umple o jumătate de pagină scriindu-le, ci doar să specific că fiecare dintre ele, într-un fel sau altul au luat parte la povestirea de faţă. Ceea ce am prezentat anterior reprezintă doar o petală care pune în umbră celelalte petale ale trandafirului.
Cititorului modern i-a fost oferit, prin acest roman un context în care să poată ajunge la propriile lui concluzii, în ceea ce priveşte semnificaţia romanului şi cercetările făcute de personaje. Deşi ultimele teorii ale lui Guglielmo nu se potrivesc cu evenimentele reale, şi aici revin la citatul de la începutul prezentării: „Nu m-am îndoit niciodat de adevărul semnelor, Adso, ele sunt singurul lucru pe care omul la îndemână pentru a se descurca în lume. Ceea ce n-am înţeles eu era legătura dintre semne’’ (p. 463). Cu toate acestea ele îi permit să rezolve misterul de la manastire şi astfel să obţină o dimensiune a adevărului. „O bibliotecă nu este un instrument care să răspândească adevărul, ci ca să-i întârzie ieşirea la iveală” (p. 274).
Demne de luat în seamă sunt și cuvintele referitoare la carte, bibliotecă și bibliotecar:
„Biblioteca e construită pe o armonie cerească, armonie căreia i se pot atribui diverse înțelesuri…” (p. 207).
„…cartea e o făptură delicată, suferă de frecarea timpului, se teme de rozătoare, de vremea rea, de mâinile nepricepute” (p. 39).
„Așadar bibliotecarul le apără nu numai de oameni, ci și de natură, și își închină toată vața acestei lupte împotriva forței uitării, dușmană a adevărului” (p. 39).
Concluzie: Cartea este, am putea spune, o frescă a feudalismului, dar şi o critică a societăţii umane, care este pusă să se confrunte cu propria forţă de distrugere a valorilor. Lectura este captivantă prin acţiunea ei, în care binele şi răul se confruntă, personejele fiind mânate de o convingere identică şi anume că faptele lor sunt în serviciul umanităţii şi în acelaşi timp invită cititorul la o meditaţie asupra alegerii pe care omul trebuie să o facă în drumurile pe care le are de urmat.
În colecțiile Bibliotecii ASTRA Sibiu și ale filialelor acesteia, puteți găsi și alte titluri din opera lui Umberto Eco, precum: Pendulul lui Foucault, vol. 1 și 2 (2001), Jurnal sumar (1992), Insula din ziua de ieri (1995), Șase plimbări prin pădurea narativă (1997), Minunea Sfântului Baudolino (2000), Kant și ornitorincul (2002), Pliculețul Minervei (2004), Memoria vegetală și alte scrieri de bibliofilie (2008), Cum ne construim dușmanul și alte scrieri ocazionale (2013).
Informații privind documentele din colecțiile bibliotecii se regăsesc în catalogul online, pe platforma de cărți electronice Cloud Library, în Depozitul Digital și pe celelalte canale de comunicare și promovare.
http://www.bjastrasibiu.ro:8080/liberty/libraryHome.do
https://ebook.yourcloudlibrary.com/library/astra/Featured?media=all&src=lib
http://www.dspace.bjastrasibiu.ro/
https://www.facebook.com/bibliotecasibiuastra/
https://www.instagram.com/bjastrasibiu/
https://www.youtube.com/channel/UCbC69KdQkufZEf_3m_h-42A
bibliosuport[at]bjastrasibiu[.]ro
***
Proiectele și activitățile Bibliotecii Județene ASTRA Sibiu se desfășoară cu sprijinul financiar al Consiliului Județean Sibiu.
Daniela Sava, bibliotecar
Filiala Bâlea