Născut în 1922 în comuna Cherechiu din județul Arad, Ștefan Augustin Doinaș (pseudonimul literar al lui Ștefan Popa) a urmat studii de Medicină, apoi studii la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj și Sibiu. A fost membru marcant al Cercului Literar de la Sibiu, semnatar al scrisorii către Eugen Lovinescu – Manifestul Cercului Literar, din 1943, și la a cărei revistă a colaborat intens, în 1945.
Poezia lui Doinaș vine în prelungirea liricii interbelice, cu note moderne, păstrând versul canonic, clasicizat. Volumul său de versuri în manuscris „Manual de dragoste”, deși (sau și tocmai de-aceea) a primit în 1947 Premiul Lovinescu, a rămas nepublicat. În anii ’47-’65, lirismul autohton era aservit politicului comunist, așa explicându-se (…) cum poetul a rămas în umbră până în 1964, an în care îi apare volumul „Cartea Mareelor”. Cea mai cunoscută baladă a sa rămâne „Mistrețul cu colți de argint”, din volumul „Alfabet poetic” (1978).
Augustin Doinaș face parte din așa-zisa generația pierdută, alături de Marin Preda, Petru Dumitriu, Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Tonegaru, Eugen Barbu, Radu Stanca, Ion Negoițescu, Ion D. Sârbu – ultimii trei fiind și membri ai Cercului Literar de la Sibiu, constituit din scriitori moderni grupați în jurul marelui Lucian Blaga.
Ion D. Sârbu, cel mai incomod dintre tinerii scriitori cerchiști, îl iubește și-l stimează pe poetul Doinaș, dar îi reproșează că nu îi acordă o audiență și că, de câte ori îl întâlnește, îl doare „unghiul fals din colțul zâmbetului” său și, afirmă în continuare, „el promite, dar… totdeauna e grăbit, mă servește scurt, vorbește telegrafic, cât poate, o ferește chiar pe Irinel de prezența mea. Doinaș a fost și este cel mai talentat dintre noi toți. Dumnezeu i-a dat, cu ghiotura, har și slavă, nici măcar bețiv sau muieratic n-a fost. Dar, după a mea părere (mintea românului cea de pe urmă), are o singură lipsă: nu a avut norocul de a suferi, toate i-au ieșit bine, până și anul acela de stagiu în Iad (nn. pușcăria) l-a făcut la clasa întâi. Poezia lui de acum mi se pare contrastant apolinică, lasă cuvintele să-și facă armonia și suferința lor, el rămâne deasupra, un anti-Dyonissos. Singura sa suferință e cea legată de vanitatea de a nu fi fost perfect la un moment dat. Eu aș fi martorul acestei ‹‹Tache de beauté››, să nu mă vadă în ochi”.
Din eseistica și însemnarea critică literară a sa, amintim Lampa lui Diogene, Orfeu și tentația realului, Lectura Poeziei și Măștile adevărului poetic. După 1990, a fost președinte de onoare al Uniunii Scriitorilor și director de onoare al revistei Euphorion din Sibiu. A fost distins cu numeroase premii pentru poezia sa, dar și cu medalia Goethe a Institutului din München, pentru traducerea lui Faust în românește. Pentru întreaga sa activitate a devenit membru al Academiei Române (1992).
Ștefan Augustin Doinaș a trecut în neființă pe data de 25 mai 2002.
(material realizat de Irina Racovițan)