„Scriitorii scriu ca să fie iubiți. De fapt, tot ce facem noi, cu adevărat, în lume, este pentru acest lucru pentru că, în definitiv, trăim ca să fim iubiți, trăim ca să iubim și ca iubirea noastră să fie întoarsă către noi ca dintr-o oglindă, aș putea spune. Sigur, este minunat când vezi că oricine, în online sau față în față, îți spune: «Am citit cartea ta și mi-a plăcut.» Eu cred că nu există premiu mai mare la care poate aspira un scriitor decât acest lucru extraordinar de simplu și de emoționant. Vine cineva în fața ta și spune: «Mi-a plăcut cartea ta. Mi s-a părut interesantă.» Pentru asta scriem. Nu numai actorii pe scenă au nevoie de aplauzele sincere ale publicului, ci și noi, cei care aparent avem mai puțină parte de reacție imediată din partea publicului. În orice caz, avem nevoie de această reacție. Scriem pentru public, nu pentru critici, nu pentru premii literare, nu pentru glorie, ci pentru două surse de satisfacție: bucuria de a putea face un lucur bun, adevărat și temeinic în meserie și bucuria că acest lucru bun să fie apreciat și de altcineva, chiar dacă este un grup foarte mic, un grup restrâns. (…) Fiecare cititor contează, fiecare este important. Eu întotdeauna am scris pentru oameni, pentru bucuria și plăcerea lor, pentru contrarierea lor, pentru reacțiile lor, de multe ori negative, pentru cartea aruncată pe fereastră, pentru cartea folosită ca greutate, ca un capac, pe borcanul cu murături, pentru multe alte folosiri posibile ale unei cărți, chiar și pentru legitimă apărare… de asta eu scriu cărți groase, ca să conteze când le arunci în capul cuiva.”
„Sunt foarte fericit să văd că sala este plină, că există interes pentru cultură, pentru literatură, pentru artă, în Sibiu.”
„Mi-e greu să vorbesc eu însumi despre cărțile mele, totdeauna mi-a fost foarte greu, nu din modestie neapărat, ci pentru că eu văd aceste cărți din interior, pe când toți ceilalți le văd pe dinafară. Asta poate părea un avantaj dar, de fapt, este un foarte mare dezavantaj. Iar pe de altă parte eu cred în faimosul principiu al Junimii lui Maiorescu care spune că autorul a vorbit deja, nu mai are ce spune despre cartea sa pentru că el a vorbit scriind cartea sau scriind poezia aceea care se citea la Junimea.”
„Cu cât literatura fantastică este mai interacțională și mai realistă, în cele din urmă, cu atât ea este mai credibilă. Nu poți arunca un om, un cititor în mijlocul fantasticului pentru că el nu te va crede, el trebuie să înceapă să capete încredere în tine treptat.”
„Toată cartea, 625 de pagini, este pur realistă. Un scriitor fantastic trebuie să știe să deseneze cât se poate de realist psihologic și anatomic. Eu am încercat să fac asta în Theodoros, să fac față multor greutăți care mi-au apărut în față în timpul scrisului, mi-am inventat eu însumi greutăți, mi-am bătut cuie în talpă, cum se zice, chiar din prima pagină. E o carte scrisă la persoana a doua. A face cititorul să citească o carte la persoana a doua este nebunie din partea unui autor. Te poate enerva faptul acesta din prima pagină, nu este ceva natural.”
„Fiecare carte pe care o scrii te limitează extraordinar. Nu te mai poți întoarce acolo oricât ai vrea. Scriind Orbitor, n-am mai putut scrie o carte ca Orbitor. Scriind Solenoid, n-am mai putut să scriu acel tip de carte. Si, de asemenea, probabil n-am să mai scriu niciodată o carte ca Theodoros, descriptivă, ca un fel de basm cult. Va trebui să inventez altceva, să găsesc altceva.”
Acestea sunt doar câteva din gândurile pe care le-a transmis scriitorul Mircea Cărtărescu în fața unei audiențe copleșitoare, în Sala Festivă a Bibliotecii #ASTRA Sibiu. Moderată de scriitorul Radu Vancu, discuția a avut loc în cadrul Festivalului Musica Ricercata și a fost urmată de o sesiune de autografe și un recital cameral.
